Alienarea Parentală

Alienarea parentală este procesul și rezultatul manipulării psihologice al unui copil prin care se arată teamă nejustificată, lipsă de respect sau ostilitate față de un părinte sau un alt membru al familiei. E o formă distinctivă și răspandită pe scară larga a abuzului psihologic și violenței în familie –atât pentru copil cât și pentru membrii respinși ai familiei- ce are loc aproape exclusiv în asociație cu separarea de familie sau divorțul ( în special în cazul în care este implicată acțiunea legală) și care subminează principile de bază a Declarației Universale a drepturilor omului și Convenția Organizației Națiunilor Unite cu privire la Drepturile Copilului. Cel mai frecvent, cauza principală este un părinte care dorește să excludă un alt părinte din viața copilului lor, dar și alți membri ai familiei sau prieteni, precum și profesioniști implicați cu familia (inclusiv psihologi, avocați și judecători), pot contribui în mod semnificativ la proces. Adesea duce la înstrăinarea pe termen lung sau chiar permanent, a unui copil de unul dintre părinți sau alți membri ai familiei și ca o experiență deosebit de nefavorabilă din copilărie duce la rezultatate semnificativ crescute a riscului de boli mintale și fizice la copii. Prezentare generală Descrisă prima dată in 1976 ca ”aliniere patologică”, dinamica se referă la o situație în care un copil respinge în mod nejustificat părintele ce nu deține custodia. Richard A.Gardner a propus sindromul alienării parentale în anii 80 bazat pe experiențele sale clinice cu copiii cu părinți divorțați. Din acel moment, alți cercetători au sugerat concentrarea ,mai puțin pe diagnosticarea unui sindrom, ci mai mult pe ceea ce a fost descris ca ”copilul înstrăinat” și dinamicile situației ce au contribuit la înstrăinare. Din acest punct de vedere , alienarea este văzută ca o defalcare de atașament dintre părinte și copil ce poate fi cauzată de mai mulți factori. Comportamentele tuturor membrilor de familie , inclusiv cel al părintelui alienant, pot duce la disfuncție familială și respingerea unui părinte. Evaluarea tuturor facutorilor contribuabili și a posibilelor remedii sunt recomandate în evaluarea cazurilor unde copii s-au înstrăinat de un părinte. Alienării parentale îi lipsește o definiție unică, iar existența, etiologia, caracteristicile, și în special conceptul sindromului de alienare parentală au făcut obiectul unor dezbateri.Unele formulări ale conceptului au subliniat rolul unui părinte alienant, denumită in termeni diferiți , părinte „programat„ sau părinte „amărât-haotic”. Descrieri mai recente, influențate de cercetările lui Kelly și Johnston , au propus o analiză mai complexă , în care toți membrii familiei pot juca un rol. Aceaste„sisteme bazate„ pe vizualizare, recunoaște că un copil poate fi alienat de un părinte făra a avea un comportament „alienat” către celălalt părinte. Rezultatele unui studiu empirc ,sugerează de asemenea faptul ca, comportamentele alienate la ambii părinți sunt standard în divorțuri cu conflict înalt. Părinții respinși, in general tații, au tendința de a fi lipsiți de căldură și empatie cu copilul ;în schimb se angajează în atitudini parentale rigide și critice.Părintele respins este de adesea pasiv, depresiv, anxios și retrascaracteristici ce pot încuraja în continuare respingerea. Părintele cu care copilul se aliniează (parintele alienant) se poate angaja în comportamente alienante înclusiv in a submina celălalt părinte. Aceste comportamente pot fi conștiente și deliberate sau, în mod alternativ, poate reflecta o lipsă de conștientizare cu privire la efectul acțiunilor asupra copiilor .Comportamente alienatoare directe apar atunci când unul dintre părinți subminează în mod activ celălalt părinte, cum ar fi remarci peiorative despre celălalt părinte, spune copilului că celălalt părinte este responsabil pentru separare, sau a spune copilului că celălalt părinte este cauza dificultăților financiare . Comportamentele de înstrăinare indirectă apar atunci când unul dintre părinți nu reușește să sprijine accesul sau contactul cu celălalt părinte sau acceptă tacit comportamentul și comentariile negative ale copilului față de celălalt părinte. Cele mai multe din articolele peer-revizuite pe acest subiect au fost intr-o formă de descripții și defiiții. Unele cercetări empirice au fost făcute , deși calitatea studiilor variază foarte mult, cercetarea în această zonă este incă slab dezvoltată. Un singur studiu longitudinal semnificativ, de 1000 de persoane , a fost realizat de către Dr.Clawar and Ms. Rivkin. Influența în selecția eșantionului este o problemă evidentă in multe dintre studii. De exemplu, atunci când copiii alienați au fost intervievați, este probabil ca cei selectați pentru studiu să fie printre cei mai sever alienați și suferinzi. Convingerile judecătorilor, avocaților și profesioniștilor în domeniul sănătății mintale au fost citatea pe larg în literatura de specialitate și revizuite egal. Abordarea profesională În 1996 , Asociația Psihologică Americana (APA)din cadrul forței prezidențiale însărcinată cu violența și familia, a reliefat lipsa datelor care sprijină sindromului alienării parentale (PAS), și și-a exprimat îngrijorarea cu privire la termenii utilizați. Cu toate acestea, APA a emis o declarație de poziție la 1 ianuarie 2008, afirmând că organizația nu are nici o poziție oficială în legătură cu PAS. În 2009, o examinare a profesioniștilor din domeniul sănătății mintale și juridic ,a indicat prezența unui suport moderat în existența alienării parentale. Cu toate acestea există în continuare o reticență generală în accepta conceptul de PAS. William Bernet a susținut includerea tulburării alienării parentale, ca diagnostic legat de alienare parentală, în a cincea versiune a Manualului de Diagnostic și Statistică al Tulburarilor Mintale, care a fost lansat în 2013. Concepția sa face referire la PAS și la o varietate de alte descrieri comportamentale de care el crede că reprezintă conceptul fundamental al tulburării alienării parentale. În ciuda activităților de lobby ținute de susținători , propunerea a fost respinsă. Unii au sugerat că ideea generală de PAS e acoperită de DSM-5 în cadrul unui diagnostic strâns legat: ”Părinte-Copil Problemă Relațională”. De exemplu , percepția copilului unui părinte alienat ”poate include atribuții negative despre intențiile altora, ostilitate sau țap ispășitor către celălalt (părinte), și sentimente nejustificate de înstrăinare.” Într-un studiu la Asociația Familiei și Concilierii în Istanță, în 2010 , 98% din 300 de respondenți au fost de acord cu întrebarea, ”Credeți că unii copii sunt manipulați de un părinte să respingă irațional și nejustificat celălalt părinte?”. Totuși , Sindromul Alienării Parentale se referă, nu la această manipulare, ci la o boală serioasă a copilului în care el sa ea disprețuiește sau respinge unul din părinți. Din moment ce atât Asociația Americană de Psihiatrie și Asociația Americană de Psihologie au respins în mod explicit sindromul alienarii parentale, acesta nu îndeplinește testul Frye de admisibilitate în instanță, în cele mai multe state. Avocații și martori experți ar putea argumenta în continuare că un părinte subminează relația copilului cu celălalt părinte prin acțiuni sau declarații nepotrivite. Diferențiere Înstrăinarea realistă e un fenomen diferit de ”alienarea patologică”. Primul este un refuz ușor de înțeles a unui copil de a vedea un parinte abusiv, în timp ce acesta din urmă este dăunător emoțional și nejustificat. Evoluții începând cu anul 2010 Instanțele superioare din întreaga lume recunosc acum alienarea parentală ca o formă gravă de abuz asupra copiilor cu efecte pe termen lung și rezultate grave pentru ”Child PAS”. Unele jurisdicții au introdus alienarea parentală ca infracțiune,ultimile fiind Brazilia și Mexic. Alte jurisdicții pot suspenda pensia alimentară în cazul în care are loc alienarea parentală. De Exemplu , în New York, în cazul lui Robert Coull v. Pamela Rottman, No. 2014-01516, 2015 N. Y. App. Div. LEXIS 6611 (2 septembrie 2015),în care tatăl a fost împiedicat să își vadă fiul de către mama copilului printr-un ”tipar de alienare”,pensia alimentară a fost suspendată. Unele instanțe a Statelor Unite au încercat, de asemenea, să abordeze problema prin terapie de reunificare mandatorie; dar nu există nici o lege federală sau de stat care să reglementeze alienarea parentală în prezent în S.U.A. Ca urmare a lipsei de încredere în martorii experți psihologici, multe instanțe cer acreditarea profesională și înregistrarea oricărei persoane ce invocă termenii de alienare parentală. Alte abordări Alții au discutat o abordarea diferită pentru cazurile severe care au definit un set de simptome psihologice a unui copil și au propus o explicație psihologică pentru cum aceste simptome au fost cauzate de practici parentale dăunătoare și de ce un părinte s-ar angaja în asemenea practici parentale. În această abordare , fenomenul este simplu văzut ca o combinație de problme psihologice,pe care , în parte , psihologul le înțelege și le recunoaște. Deja menționată, conform cu această formulare teoretică, ”patologia tradițional numită alienare parentală nu este o formă a unui nou sindrom …e o manifestare a unei forme bine stabilite și bine înțelease a unei patologii existente.” Simptome Copilului îi lipsește atașamentul față de un părinte. În relație cu acel părinte, copilul afișează “grandoare, dreptul, lipsa de empatie, comportament trufaș, arogant și sistem de credințe iluzoriu despre un parinte ce e inadecvat sau abuziv. Copilul se angajează în divizare ,considerând că unul din părinți este în întregime bun, în timp ce ,celălalt este în întregime rău. Exceptând simptomele de atașament și credințe iluzorii, fiecare dintre acestea este un criteriu în DSM 5, fie pentru tulburarea de personalitate narcisică sau Tulburarea de Personalitate Borderline. Narativ Fals Un părinte ce a suferit sentimente necorespunzătoare sau de abandon în copilărie pot avea acele sentimente redeclanșate de un divorț sau o despărțire. Ca răspuns, acel părinte poate reconstitui o narațiune falsă legată de propria copilărie, unde celălalt părinte al copilului simbolizează un părinte inadecvat sau abuziv, copilul simbolizează o victimă a celuilalt părinte, iar părintele ce folosește practici parentale dăunătoare simbolizând parintele bun ce încearcă să protejeze copilul. Rolul de spectator, cum ar fi prieteni, terapeuții și judecătorii, este de a confirma iluzia părintelui, care le-a fost deja parțial confirmată de către copilul care acționează ca o victimă. Cu toate acestea, în realitate, celălalt părinte nu este nici inadecvat nici abuziv; din potrivă, părintele care folosește tacticile parentale dăunătoare este abuziv. De fapt, parintele care se teme de comportament inadecvat sau abuziv este capabil să-și proiecteze temerile pe celălalt părinte , pentru că ”toți pot vedea clar”că celălalt părinte este cel respins și abandonat de catre copil și cine este ”inadecvat.” Cauze Părintele ce folosește practici parentale dăunătoare suferă de tulburare de personalitate borderline sau tulburare de personalitate narcisică, legată de o experiență a unui sentiment inadecvat sau de abandon în timpul creșterii. Acest sentiment poate fi re-declanșat de un divorț sau o despărțire făcându-i să se decompeseze în iluzii persecutorii. Acești părinți pot crede că ei nu trebuie să respecte normele de corectitudine a societății, și că ei ar putea să ” transpună imagina propriilor părinți asupra propriilor copii”, ”să-și lege excesiv copii de ei însăși”, ”să ceară controlul absolut și nelimitat asupra propriilor copii amenințând cu respingerea ”,să proiecteze propriile temeri asupra celuilalt părite , să-și abandoneze soții în favoarea propriilor copii, și să reînvie popriile traume de atașament din copilărie , după o experiență dificilă. Mecanisme Tehnicile parentale dăunătoare pot fi subtile și ”sincere”. Un părinte poate ”triangula” copilul in conflictul conjugal prin încurajarea copilului să facă inclusiv plângeri minore la adresa celuilalt părinte ca apoi să le ”valideze cu entuziasm”. Acest lucru semnalează copilului că celălalt părinte este periculos și insensibil. Această încurajare de a se plânge manipulează copilul în rolul de victimă fără ca acesta să conștientizeze, permițând părintelui să se mute în rolul de protector, forțând celălalt părinte în rolul de” inadecvat”, și nelăsând nici o urmă de ceea ce s-a întâmplat pentru trecători, care vad doar copilul acționând ca o ”victimă”. De-a lungul timpului , efectele creșterii tot mai aproape de părintele alineator pe timpul acestui proces de plângeri și crescând mai mult aparte de părintele respins ca rezultat al concentrării pe lucrurile negative despre celălalt părinte , provoacă copilului sentimentul de respingere a celulilalt părinte, ca fiind inadecvat. Un părinte poate intrveni cu minciuni , minciuni parțiale și exagerări, in special cele pe care copilul nu este în măsură să le verifice sau unde doar partea adevărată din minciună este ușor de verificat. Rezultatul de a fi încurajat să acționeze în calitate de judecător al părintelui respins , copilul se simte atunci superior față de părintele respins ,ceea ce duce la simptome de grandoare, drept,și aroganță trufașă. Acest lucru hrănește iluzia părinteleui că își protejează copilul de un părinte inadecvat. Copilul începe apoi să adopte acceaș iluzie de asemenea. Deoarece copilul și părintele fac parte din generații diferite, acesta se califică ca un „triunghi pervers„complicat mai mult de prinderea în mreje și înrăutățit deoarece un membru al „triunghiului pervers„ are o tulburare de personalitate , culminând prin dinamica de divizare a părintelui cu tulburarea de personalitate ce impune ca fostul soț să devină de asemenea și fostul părinte al copilului. În cele din urmă copilul poate fi condus să interpreteze greșit durerea ce o simte din pierderea unui părinte, ca durere ce reprezintă că părintele respins e abuziv, din moment ce o simte în principal în prezența părintelui respins. Pierderea atașamentului văzut rar pentru copil Pierderea de atașament catre părintele respins este văzut ca fiind rară, deși ar putea fi ca rezultat al unui abuz sexual, abuz fizic sau abuz de substanță parentală. Cu toate acestea, în ultimile cazuri, celelalte simptome nu ar fi prezente , de exemplu, convingerile iluzorii despre părintele respins ca fiind abuziv sau inadecvat. Tratament Succesul de a restaura atașamentul copilului față de părinte depinde în primul rând de protecția copilului de o îndrumare nocivă. Un studiu sugerează că copilul nu experimentează această protecție ca fiind traumatică. Conform unui raport , când aceste simptome sunt prezente, intervenția structurată este mai eficientă decât consilierea tradițională. Intervenția structurată presupune: – dezvoltarea gândirii critice pentru a depăși respingerea și dinamica de prindere în mreje – resetarea locului în ierarhia familiei a copilului – abordarea sistemului familial – potejarea temporară a copilului de practicile parentale proaste a părintelui ce practică prinderea în mreje. Consilierea tradițională , bazată pe alianța terapeutică,este predispusă la: – întârzieri din cauza lipsei de repere și program – sabotajul unui părite ce are interesul de a eșua – să se concentreze exclusiv pe plângerile și sentimentele copilului cu excluderea abordării sistemului familial – ineficiența unui părinte în a cere scuze pentru plângerile fabricate , exagerate sau distorsionate. Diferențiere Tipul parental daunător este diferit de Sindromul Alienării Parentale, care e un sindrom propus definit de un grup de 8 indicatori, care sunt diferiți de simptomele enumerate mai sus. Implicații În cazul în care această formulare teoretică este corectă, că în cazul în care un copil are acest set de simptome, este vorba de practici parentale dăunătoare , și dacă nu sunt propuse alte formulări teoretice pentru setul de simptome,atunci pentru un copil ce afișează aceste simptome, ea sugerează că există o problemă de protecție a copilului și ca un diagnostic relevant DSM-5 îi este aferent codul V995.51 Abuzul Psihologic al Copilului, ce invoacă datoria de a proteja.

Sursa:http://blog.arpcc.ro/